Visuri vechi si dorinte noi

Recunosc ca mi-au dat lacrimile citind articolul Ioanei - Tu ce ti-ai dorit acum 10 ani?

Si fiindca tot sunt la ceas aniversar cu acest blog am avut un mic moment de introspectie. De obicei, sunt omul planului pe termen scurt, prefer actiunile spontane, desi sunt constienta ca uneori mai trebuie stabilita si o directie pe termen lung.

Ce faceam acum 10 ani?

De ce mi-au dat lacrimile citind articolul Ioanei? Fiindca in acea perioada incepusem sa realizez ca pot mai mult, ca vreau mai mult, dar nu stiam incotro sa ma indrept, nu mi se deschidea nimic in fata. Si nici eu nu stiam ce vreau mai exact (la fel ca si la altii, probabil era si presiunea celor din jur, trebuia sa devin adult responsabil).

Inca din perioada facultatii incepusem sa lucrez barman/ospatar ceea ce mi-a asigurat un venit bunicel, venit pe care absolventii de studii superioare angajati cu program de 8 ore nu-l primeau pe atunci. 

Acum 10 ani inca lucram in domeniul asta si incepusem sa nu mai vreau. Ar fi trebuit sa am licenta luata de cativa ani, dar la ce bun. Banii castigati erau buni, dar simteam ca stau pe loc. Toate interviurile pe care le dadusem fusesera un fiasco evident. Era cercul acela vicios al cerintei esentiale de experienta, iar acea prima experienta buna de trecut la CV nu se incumeta nimeni sa ti-o ofere. Eu nu minteam in CV-ul meu si nici nu aveam pe nimeni care sa-mi ofere acea vechime fictiva atat de necesara...si care se poarta acum cu nonsalanta, apropo.

Tin minte si acum cand am aplicat pentru operator xerox si am fost respinsa pe motivul lipsei de experienta, desi nu trebuia decat sa invart niste hartii.

Ce visam eu ca voi face cand voi fi mare? Si ce-a iesit.

Observati ca nu zic nicaieri absolut nimic de partea afectiva. Nu exista pe atunci, erau doar chestii pasagere fiindca asta imi doream atunci, de fapt pentru atat eram deschisa pe atunci. Nu au fost niciodata pentru mine o prioritate in viata maritisul sau copiii. Drept dovada nunta a fost facuta la 31 de ani, iar copii nu sunt nici acum.

(p.s. purtatorilor de grija legata de acest aspect: 99% nici nu vor fi copii, iar detaliile si motivele ne privesc strict pe mine si pe sotul meu. subiect incheiat. Sau inainte de a pune astfel de intrebari amicilor cititi pana la capat aici, e vorba de ideea articolului nu de subiectul infertilitatii punctat la final - cum sa fii nesimtit in 3 pasi ) 

Dar asta nu inseamna ca nu-mi doream si eu pe cineva pe care sa ma bazez. Pe atunci imi doream o relatie, in primul rand ca sa ma urneasca din bucla in care intrasem, deci oricum era egoista dorinta, un fel de instinct de supravietuire prima pe atunci.

Ca dorinte de implinire personala, pe langa dorintele alea copilaresti de a deveni medic, aia a tinut pana la un punct si chiar mi-a placut biologia mult cu toate subramurile. Apoi se pare ca in clasa a 9-a mi-as fi exprimat chiar dorinta de a deveni avocat, mi-a povestit recent o colega de liceu cu care nu ma mai vazusem de atunci.

Ironia face ca exact asta mi-a fost facultatea la care am ajuns, desi nu din prima. Initial eu mi-am dorit administratie publica/secretariat, imi suna mie idilic asa. Dar am picat undeva sub linie si cu media care era oricum buna am ajuns la drept la privat. Si mi-a placut, chiar se facea scoala, in afara de taxe si carti nu am platit niciun examen, iar examenele erau pe bune, nu prostiile astea grila pe care nici asa nu sunt in stare sa le promoveze ghioarlele din ziua de azi. 

Si iar am fost idilica in aspiratii si visam ca voi muta muntii din loc (nota: filmele si serialele din acest domeniu nu-s repere bune). Si au inceput sa se termine anii de facultate si am inceput sa aflam si realitatea. Pe atunci singura posibilitatea de a intra in barou ca avocat era stagiatura pe langa un alt avocat, stagiatura car se platea cu bani grei, bani pe care nu-i aveam. Stagiatura la notariat din cate stiu si acum se face si e urmata de un examen.  Accesul in magistratura se facea pe baza de examen, dar apoi te trezeai ingropata in sectiuni de contencios trimis cine stie pe unde era post liber si procesele alea penale frumoase din filme ramaneau iar de domeniul fantasticului.

Si uite asa mi-am bagat picioarele in ea de licenta. Si uite asa m-am afundat si mai tare in bucla de care ziceam. Si instinctul de supravietuire si optimismul ala ascuns m-au tinut deasupra. Au aparut niste porti / oferte care m-ar fi dus in jos, au aparut viciile carora le puteam spune da cu usurinta si care mi-ar fi asigurat o viata aparent frumoasa (vorbim de droguri si prostitutie, indiferent de numele mai pompos care li s-ar da). Nu am vrut sa ma "vand", nu am vrut sa ma cobor, fiindca stiam acolo deep down ca merit mai mult, ca pot mai mult.

Si a  aparut EL, un fost coleg de facultate cu care mai avusesem 2-3 luni de relatie scurta in facultate. Si carora le pusese dop sec prin telefon. Iar acum a fugit dupa mine pe strada. Si i-am dat o sansa. Eu sunt adepta celei de-a doua sanse, fiindca si eu poate am zbarcit-o uneori si as vrea sa mi se dea sansa de a dovedi ca pot mai bine. Era si el la fel de debusolat ca mine in incercarea de a deveni adult responsabil cum cerea societatea. Dar am pornit impreuna la drum. Intr-o saptamana aveam cheie de la el si in 6 luni m-a scos tata de la intretinere de acasa.

Si daca tot e articol aniversar, mai am: anul acesta am facut 5 ani de casnicie si in decembrie facem si 10 ani de cand a fugit dupa mine pe strada.

Revenim la procesul maturizarii: am lucrat prima data la un subcontractor de reparatii navale si acolo am cunoscut hartuirea sexuala ca la carte. De la patron. Culmea, ca nu m-am simtit hartuita in toti anii de ospatarie; tratata ca un sclav pe plantatie, da, dar hartuita sexual nu. Dupa ce i-am spus ca "eu nu ma dedic firmei cu trup si suflet, ci dedic firmei doar o parte din timpul si din energia mea" a devenit evident ca trebuie sa avem drumuri diferite. Apoi am lucrat la o arhitecta (stiu, n-ar trebui sa folosesc femininul), o persoana foarte inteligenta, de la care probabil in alte circumstante as fi avut foarte multe de invatat. Dar problemele ei personale afectau firma, ea le transfera asupra angajatilor si asa am cunoscut si hartuirea psihologica, tot ca la carte. Si-am slabit cam 10 kg atunci. Bonus :)) 

Un moment de rascuce pentru orgoliul meu a fost la interviurile multe pe care le-am tot dat cand am putut sa ma ridic eu de pe scaun si sa spun "ceea ce-mi oferiti este prea putin, asta nu este ce-mi doresc eu" si sa plec. Face mult bine la psihic o astfel de reactie; iti da aripi :)))

S-au facut 7 ani de cand sunt la aceeasi firma, fata de restul la care nu am depasit 6 luni. Carieristic nu am unde sa mai avansez decat daca as face si o facultate cu profil tehnic. Dar  mi-e bine. E liniste, imi place ce fac si nu-mi dau ochii peste cap dimineata ca trebuie sa merg la munca (ca nu sunt eu matinala e doar problema mea). Am oameni de la care am invatat mult si care ma sustin in ceea ce fac in timpul meu liber. Datorita lor mi-am luat si licenta, tot pe bune si la niste ani distanta, am vazut cum se dau examenele acum si de aia imi permit sa ii etichetez pe studentii din ziua de azi daca nu sunt in stare sa treaca un examen grila.

Si-au aparut hobby-urile

Prin 2009, a pornit totul din joaca, aveam o bluza cam decoltata si i-am atasat nistre trandafiri de la mercerie ca sa o ma cumintesc. Apoi am luat niste resturi textile de la croitoreasa si am inceput sa ma joc cu ele. Si asa au aparut cele Doua Maini Stangi . Am lucrat ca nebuna, cu disperare, cu placere, cu drag, am invatat multe tehnici noi, am umplut casa de margici, de hartii, de lipici, am set complet de clesti de mecanica fina. Am participat la targuri, am cunoscut niste oameni superbi, am legat noi prietenii. Dar nu-mi place partea de vanzare, nu-mi iese de nicio culoare si devenise frustrant. In ultimul timp am lasat-o mai moale cu bibilitul fiindca nu-mi mai ajunge timpul. Dar nu vreau sa le las acolo in colt batute de praf.

Apoi acum un an am pornit si acest blog. Incepusem sa calatorim mult, initial haotic la ce ne iesea in fata si apoi am inceput sa ne dorim noi sa ajungem in diverse locuri si am inceput sa-mi caut liste de obiective. Iar punctul definitor a fost cand am vrut sa scriu dupa o calatorie. Ca uneori a fost de suparare fiindca o cazare nu era cum ne asteptam, sau fiindca un obiectiv era inchis. Sau un adevarat jurnal de calatorie pe care l-am scris cu sufletul imediat dupa vacanta respectiva fiindca nu vroiam sa uit senzatiile, detaliile.

Un fel de concluzie 

Anii astia intre 20/25 si 30/35 sunt grei, foarte grei, habar nu ai cine esti si ce vrei sa faci. Mai sunt si exceptii si ma inclin in fata lor. Te scuteste de multe deraieri cand stii ce directie vrei sa urmezi. Te scapa de presiunea celor din jur care vor sa te vada cum faci ceva cu viata ta. Dar daca inca nu stiti ce vreti, nu va panicati, nu sunteti singurii.

Eu abia acum ma simt cu adevarat stapana pe mine si simt ca de abia de acum pot creste in directiile in care ma decid. De abia de acum incolo in 10 ani sper sa vad un bilant frumos care sa ma faca sa zambesc. Sunt mandra de mine si acum, de ceea ce sunt si unde sunt acum, dar in continuare stiu ca pot mai mult, stiu ca vreau mai mult.

Ce-mi doresc sa fac mai departe?

Inca nu stiu prea bine, culmea :)))

Si atunci va fi cam greu de realizat, daca nici eu nu stiu ce vreau. In principiu, eu vreau tot. Acum.

Ideal si ireal, in primul rand imi doresc sa aiba ziua vreo 36 de ore. Sa am timp sa merg si la munca, sa si lucrez la margici vreo 3 ore si sa pregatesc si texte pentru blogul de travel alte 3-4 ore.

Aceeasi lipsa a timpului ma face sa regret ca inca nu am venit cu textul despre Toscana, care mi-e cea mai apropiata de suflet din toate locurile vizitate. As fi vrut sa scriu atunci repede cu subiectivitatea cu care am scris si despre Roma . Acum va fi mai retinut tonul, mai studiat si e pacat, Toscana este cea care are de pierdut.

Singurii pasi pe care stiu ca trebuie sa-i fac concret intr-un viitor destul de apropiat sunt domeniul, transferul articolelor si conceperea unui logo. Asta ca tot ziceam la inceput de faptul ca sunt adepta planurilor pe termen scurt. 

Si apoi mai vedem. Generalist, da, imi doresc sa cresc mare, sa creasca acest blog, sa scriu in continuare de placere.

Vreau sa calatoresc in continuare, nu mult, e impropriu spus, mai degraba frumos, vreau sa ma bucur de locatiile vizitate, nu sa trag inca o linie pe raboj. Si sa nu fie foarte apropiate calatoriile fiindca vreau sa le savurez pe rand, vreau sa mi se umple sufletul de amintirile respective, inainte de a pleca si a  face noi amintiri.

Vreau sa am timp sa ma intorc si la margicile mele, sa ma dezvolt si acolo, fiindca am stagnat de ceva timp si inca nu am incercat tot ce-mi doream sa fac. Mai am multe directii in care vreau sa "calatoresc" si pe partea asta. Poate la iarna :)

Si undeva adanc mai am o dorinta mica de tot, pe care mi-e si frica  deocamdata sa o fac mare: vreau sa ma retrag in Portugalia, undeva la malul marii, sa-mi deschid un beach bar cu muzica frumoasa si relaxanta, sa vand fresh-uri si margici facute de mine cu drag. Si sa imbatranesc frumos pe malul apei alaturi de cel care "a facut femeie cinstita din mine" (cam asa a sunat cererea lui :-) fiindca bunicile noastre tot clatinau din cap ca "traim in pacat"). Blogul se poate scrie de oriunde, margici pot insira oriunde.

"Vinovate" de Portugalia sunt doua Ioane : Ioana Budeanu , de la care a pornit acest articol (dar sa-i cautati articolele despre Portugalia) si o alta Ioana care ne da multe argumente pro-Lisabona. Portugalia imi placea de dinainte, desi nu am ajuns inca acolo, dar articolele lor cumva au facut mai concreta dragostea mea fata de aceasta tara.

Acesta este cel mai personal articol despre mine. Desi mai exista si "Eu in fata clasei", dar pe acela l-am perceput ca o joaca. Acesta a fost greu si totusi cumva eliberator. Multumesc, Ioana. 

Si va multumesc voua, celor care ati citit pana la capat, fiindca nu stiu cand ma voi mai deschide asa de mult si asa de public.